Evrei

Poporul evreu[2] este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în antichitate Țara lui Israel. Poporul evreu e numit în limba ebraică עם ישראל, „poporul (lui) Israel", cu atestări archeologice[3] din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt și e datată în jurul anului 1213 î.e.c.)[4]. În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date și a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici și antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru[5]. Termenul „apiru" se referă la făcătorii de fărădelegi care existau la marginea societății, la relativ adăpost față de autoritățile politice.[6] Potrivit tradiției sale, poporul evreu ar avea la bază 12 triburi, cu legături de familie din antichitate, cu aceeași limbă și religie. Străinii convertiți în trecut la religia evreilor, religia mozaică, s-au asimilat. Religia mozaică sau iudaică, așa cum s-a cristalizat ea după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu a practicat misionariatul printre alte popoare și grupuri confesionale[7]. În istoria evreilor sunt câteva perioade în care populații au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriților[8], un popor canaanit, care era înrudit cu evreii. Familia regală a țării Adiabene (ce coincidea în mare parte cu Asiria de altădată și cu o parte din Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, și, împreună cu ea, s-au convertit și o parte din supușii ei . Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântați la Ierusalim[9]. În diaspora, evreii și-au păstrat tradițiile, limba și religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând și tradiții care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat și limba ebraică, (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea perșilor ahemenizi „lingua franca" a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar și în lungile perioade istorice în care în viața de zi cu zi limba uzuală era alta. Din limba ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte și expresii mai ales religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana etc.). La aceasta au contribuit prezența comunităților evreiești în diaspora, dar mai ales răspândirea creștinismului și scrierilor sale sacre, Vechiul si Noul Testament (comunitățile creștine primordiale au fost evreiești). Religia iudaică, în forma ei ortodoxă, asemănător cu alte culte religioase - creștine, musulmane etc., nu permite căsătorii cu practicanții altor culte, decât prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunității, ca și în cazul altor etnii și obști religioase, în colectivitățile evreiești au apărut uneori și unele boli ereditare foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei și care au fost mai bine depistate și studiate datorită contribuției medicilor si cercetătorilor evrei[10] Evreii căsătoriți cu străini erau în trecut excluși din comunitate și s-au asimilat în sânul altor popoare. Deoarece statutul social-politic al evreilor diasporei a fost timp de secole inferior (de exemplu, în România, până după Primul Război Mondial, li s-a refuzat cetățenia română) statutului băștinașilor, numărul străinilor cooptați în comunitățile evreiești, prin convertire religioasă, a fost în multe perioade neglijabil.